În ansamblul său, cartea, din al cărei conținut vom reda, mai jos, un amplu fragment, ne face să conștientizăm importanța moralității.
Din rândurile de mai jos vom vedea cam ce formă a luat „lupta de clasă politică, la nivel de demnitate publică”, câtă vreme clasa muncitoare, cu lupta sa cu tot, după `89, încet, dar sigur, a fost pusă la insectar.
“Omul de nimic,parte din caracatița contemporană (Varianta reactualizată)
Periodic, eu și mulți asemenea mie privim în urmă, ne ducem în timp, iar acolo, ca un făcut, ne oprim unde durerea, cândva, ne-a plesnit, lăsând urme. În suflet, cu precădere! Ciudat! Bilanțurile nu sunt cum am crede și am vrea, doar o sumă de realizări, ca pe vremuri, pentru îmbătat poporul cu apă de ploaie, pe burta goală. Ca un făcut însă, și astăzi, la tot pasul, realizări, sumă de iluzii… Da, iluzii, un fel de ifose pârlite, contextual, pe inimi încinse, ca pietrele lui Moise de la malul Mării Moarte, pe care și-au copt evreii azimele, cât timp el a despicat cu toiagul fermecat, apele. Oricare dintre noi, cât să trecem puntea, ca de fiecare dată, ne consolăm cu ce este, cu ce avem, mai ales când mintea ne este deja dusă cu sorcova și gândul plecat după cai verzi pe pereți. La toate cele trecute în revistă, musai și realizările ce crezi că te-ar împăia pe un soclu, drept recunoștință. Statui! Recunoștință din partea cui?! Azi le pun unii, popas pentru păsările cerului, mâine, le dau jos alții. Cum dumnezeu o fi rezistat atâția ani Lenin, sub zidurile Moscovei, doar dracu știe, dar, până la urmă, și lui i-au venit de hac, l-au parcat în trecutul istoric. Pentru rotirea timpurilor prezise de Ecleziatul, fiul lui David: „ce este a mai fost și o să mai fie”! E de luat aminte…De, omul, sumă de emoții, rezultat al unor hormoni în reacții chimice complexe, dar de context. Am simțit nevoia să vorbim și despre așa ceva, mai ales că de-a lungul atâtor pagini nu pomenisem de astfel de situații, ce-i drept umane. Or fi, ele, emoțiile, și la animale în preajma împerecherii spre conservarea speciei?! Nu știu, dar am să mă interesez, însă aci, la oameni, lucrurile sunt clare: „faci ce faci și tot în pat ajungi!” – ca să citez un cunoscut în viață. Nu neapărat din conștiința perpetuării, ci din divertisment, experiență, uneori din necesitate etc., la un pahar de vin roșu, mai nou, la un un fum de iarbă sau la un tras pe nas, din plictiseală cică metafizică. De, și ea tot emoție ce se spulberă ca frunza în vânt. Doamne, cât de încurcat e omul?! Lume, ce să mai vorbesc! Frica și foamea de orice (de putere, în special) ne rostogolesc inconștienți spre acel niciunde. În pământ, spre cer, Dumnezeu știe?! Firește, după doza asta de pesimism, musai să precizez că adevărurile subiective, despre care am tot vorbit de-a lungul acestei cărți, adevăruri pe care le-a întors pe toate părțile și Kant, nu au drept ingredient doar emoțiile, ci o întreagă stânsură de frământări ce te fac să crezi că omul nu e doar dracul gol, ci, din joi în paște, mai e și om. Mare greșeală! Spun asta din pățaniile personale, că tot vă promisesem măcar una din ele, pațanie precum aia a lui Creangă, cu pupăza. Nu vă gândiți la prostii, ci la Pupăza lui din tei. Când nici că ar fi gândit, ea, zbâc! Și uite-o, nu e! La fel și cu mine, Făt frumos-din dud, care fac uneori greșeala de a crede că a dibuit omul om, iar el, „omul”, fleoșc cu bâta în baltă, nuca în gard și mocirla la mine în cap. Una peste alta, chiar dacă am întors și soarta, și destinul, și sensul vieții cam pe toate părțile, cu toată știința, ajungi la concluzia că dacă ți-e dat să îți iese Dumnezeu în drum de-a lungul vieții, îl mai și vezi, iar El îți pune și mâna pe creștet, ai șansa de a nu fi făcut umbră pământului de-aiurea ca tot felul de loaze, luate, după vorba bătrânilor, din căluși, de Rusalii. Pe de altă parte, dacă îți e dat să bați palma cu dracu, ca Faust a lui Goethe, cât să cunoști și să treci puntea, după minta ta, în cunoștință de cauză, o bați. Diferența dintre prima situație și asta de pe urmă, constă în faptul că loază ai fost, loază rămâi, ca bolândul din jocul călușului jucat la români. Anterior, ca oricare om ce vrea să o scoată cumva la capăt, m-am plasat când într-o extremă, când în alta. În realitățile vieții, la tot pasul, încercări de tot felul. Răzbește și are calea mai dreaptă și o idee mai netedă ăla care vede dincolo de iluzia despre care ne-a vorbit Platon, în Mitul Peșterii, amintit și de mine, aici, în carte, lapidar, doar la nivel de sugestie.
Ca să nu o lungim de-aiurea, fără a pune gram de substanță în cele spue, adăugăm drept ingredient mersului nostru prin lume omul de nimic, omul un fel de sumă a tot ce se numește carență umană, ce tinde în disperarea sa spre a parveni oricum, oricând, cu orice preț, oriunde s-ar afla pe fața pământului. Pe scurt, omul de nimic este în stare de orice, de la șicanele zilnice, făcute semenului, până la crima cu premeditare, pentru a se pune moț la toate și păduche la vedere. Alături lui, acestui nimic și arât, parcă și răul mascat, veninul parfumat și întâmplarea propice sieși. Ca să vedeți că cele înșiruite sunt și legate și funcționale am să mă refer la o întâmplare concretă, întâmplare ce întărește expresia „un rău nu vine niciodată singur” . Pe scurt, în urmă cu vreo doi-trei ani, (iau ca reper anul 2024), prin toamna lui 2021, cam pe la sfâșitul lunii septembrie (26-27.09.2023), începutul lui octombrie, fără a fi cumva pus în gardă, a făcut o hernie de disc. Pur și simplu, după un duș, când să pun piciorul afară de sub el, am căzut secerat. Eram singur, prin București, cu destule pe cap. Nu are rost să intru în amănunte însă, după căzătură, m-am târât ca un câine, până în dormitor apartamentului, a luat antiinflamatore, aflate întâmplător prin geantă, apoi m-am culcat. Dimineața m-am trezit cât se poate de devreme, am încercat să merg, să fac exerciții cu piciorul, parțial amorțit. În cele din urmă, am decis să cheme o cunoștință pentru a mă duce la serviciu. Nu avem nicio garanție că aș fi putut conduce, într-un oraș înghesuit și prăfuit precum carierele de piatră. La instituția în care lucrm, ca un semn, am căzut pe primele trepte. Cel ce mă însoțise s-a speriat. Mi-a sunat colegii. Unii dintre ei, probabil, din complezență, alții într-un suflet, au coborât să-mi fie alături. Au fost însă și dintre cei ce au trecut pe lângă mine, fără a se opri. Pe scări, o treaptă mai sus, se afla directorul unei companiei, ce funcționa în aceeași clădire. „Domnul (…), să vă chem o ambulanță?” „Da, am aprobat eu, afirmativ, din cap”. Câteva minute după aceea, eram în drum spre Spitalul Municipal. Acolo, în vizită, Ursula von der Leyen, Președinte al Comisiei Europene, și Iohannis, Președintele României. Treceau în revistă procedurile din perioada pandemiei de covid. Un teatru ieftin la un asemenea nivel! Când privesc în urmă și-mi aduc aminte cum au încălcat drepturile și libertățile umane, inclusiv dreptul de a fi informat asupra a ce vor să-ți facă și dreptul de a fi lăsat omul să decidă, dar și în prezentul răscolit de tot felul de presupuse fraude, ba chiar de crime împotriva umanității, îmi vine să tot blestem. Vai de mama lor! Niște măscărici! O adunătură de propagandiști, ca să nu le zic altfel, păduchi plățiți bine din banii publici, a căror conștiință este îngropată încă de la venirea lor în lume, la doi metri și ceva, în pământul cel galben. Metaforic vorbind, ei, propagandiștii, în marea lor parte, în toate timpurile, și oriunde pe fața pământului, conștiința iadului, aici, în drigării mergătoare pe fața pământului. Cu cine să vorbești și ce să le ceri? Suflet nu, creier chircit pe propaganda însușită, apoi și orbi, și surzi la tot ce le este în jur. Nimic mai mult! Prin urmare, acolo, în spital, personalul, de la cei din conducere, până la ultimul medic sau infirmieră, ca pe vremea dictaturii ceaușiste, erau atenți la detaliile primirii celor doi, aflați în vizită, nici pe departe la bolnavii aduși de salvări, așezați în scaune cu rotile și uitați în holul de la intrare. Printre ei și eu, cu hernia de disc. Pănă să mă vadă primul medic, un ortoped, au trecut vreo șase ore. La neurochirurg, am ajuns două ore mai tărziu. Altfel spus, la opt ore după ce am intrat în spital, m-a ascultat un medic, mi-a scris, în grabă, o rețetă și mi-a dat drumul acasă. Voi, cititorii acestor rânduri, ați cita un tolomac în viață: „ghinion”! Personal, aș spune că nimicul, în cazul de față, un fel de spoială a vremurilor, se manifesta la vedere. Iar dacă el, nimicul, este manifest și la cel mai înalt nivel, imaginați-vă cam ce este de la el în jos.
Pentru a înțelege ce urmează, trebuie să fac fie și doar câteva precizări:
1. Nu vreau să folosesc, pe parcursul relatării, nume și prenume, nu din teama de a deschide conflicte, faptele au existat, sunt consemnate și ele pot fi probate cu ușurință în orice clipă, cu documente, cu martori, ci din dorința de a generaliza răutatea umană, impostura, ticăloșia, ura, mercantilismul fără limite, modalitatea de a parveni cu orice preț, ce poate duce pe oricine la pierzanie, într-un cuvânt, orbirea interioară.
2. Din acest motiv am să notez personajele, amestec în tot ce s-a întâmplat, cu nume generice, gen „M- Maria, Maya, Monica etc”, personajul care a ocupat funcția de președinte, funcția de conducere a instituției, adjunctul său, în primii trei-patru ani de mandat cu „N- Nicolae, Nick etc”, conducătorul interimar și personajul ocupant al postului respectiv, cu „C” – Camelia, Cristina etc” ș.a.m.d.
De menționat este și faptul că doar cu puțin timp înainte ca eu să fac hernia de disc, Comisia de Cultură a Parlamentului (să zicem a unui parlament dintr-o țară Y, de pe Marte), fără o motivație cât de cât argumentată public, a respins Raportul anual al instituției în care lucram și eu, ca personaj plasat pe funcția vicepreședinte (notat mai sus cu „N”. În aceste condiții, „M”, conducătorul instituției, conform unui articol din Legea 504/2002, cu adăugirile și modificările ulterioare, și-a pierdut funcția. Altfel spus, a redevenit unul dintre cei unsprezece membri ai Consiliului, funcție onorabilă, de demnitate publică. Prin aceeași lege, tot ca urmare a unui alt articol, funcția de conducere vacantă a revenit vicepreședintelui. Una dintre obligațiile de serviciu ale noului conducător, adică a mea, a constat în organizarea alegerii unui nou președinte, din grupul de unsprezece, pentru funcția de conducător interimar. Cum nicicând în viață nu am fost obsedat de funcții, ci de performanțe intelectuale,, în plus, faptul că știam că nu voi fi validat, nu am candidat. O colegă, „C”, a fost singura care a făcut-o și tot ea a fost votată de unanimitatea prezentă (10 voturi), mai puțin votul meu. După încheierea procesului-verbal ce a consemnat această etapă, și după trimiterea acestuia către același Parlament și aceeași comisie, conform procedurii, din poziția mea de conducător interimar, i-am delegat dreptul de semnătură C-ului, iar eu am redevenit vicepreședinte, încercând să fac o echipă, absolut necesară în coordonarea performantă a instituției. Nu am reușit atât cât mi-am propus! Acest al doilea personaj, „C”, tot din zona politicului, așa cum am mai spus, o specie umană aparte, cu care mai greu te poți înțelege. Din punctul acesta de vedere, pentru corectitudine, trebuie să spun că și „M” era plesnită de aceleași metehne educative. Specific acestora, sub masca corectitudinii, a political – correct-ului (în special, câtă vreme alt tip de a fi corect, morală, demnintate etc., nu există), se ascunde interesul partidului dizolvat, în cel mai fericit caz, în interesul de grup sau, mai abitir, interesul de gașcă sulfuroasă, cu ifose de lăutari școliți la conservatorul de partid. Instrumentul și, desigur, partitura, vă dați seama, nu mai contează! Doar sunt demnități publice și unii, și alții. La grămadă!
Preocuparea lor, ca de altfel a tuturor asemenea, parvenirea multilaterală și „înaintarea spre cele mai înalte culmi”, cu orice preț. Trecem peste și revenim la firul acțiunii pentru a vedea cam ce formă a luat „lupta de clasă politică, la nivel de demnitate publică”, câtă vreme clasa muncitoare, cu lupta sa cu tot, după `89, încet, dar sigur, a fost pusă la insectar. Încă o precizare, vorba ăluia cu reclama la bere, „încă una și mă duc”: nu știu cum o fi pe la alții, dar aci, pe planeta asta, în țărișoara „Y”, când puterea politică este formată dintr-o gașcă lărgită, instituțiile politice, din subordine, se împart între actanți, după anumite criterii, cică pentru performanță, în realitate pentru a răsplăti propagandiștii, „trup și suflet partidului” și, desigur, pe cei ce se ocupă de lipirea unor afișe după dezlipirea sau distrugerea altora. Din această precizare, desigur, în primul rând, instiuția CNA, era plasată sub palma PSD-ului. Dacă am uitat ceva, am să completez pe parcurs, încât totul să fie fără dubii.
Citiți continuarea mai jos, în postarea de pe Facebook: